Imperialismul rusesc: atunci și acum

În ultimul timp cel mai dezbătut subiect la nivel internațional a fost fără îndoială  ocuparea Crimeii de către Rusia. Această acțiune a fost rezultatul a câtorva luni de tensiune în spațiul ucrainian, ele au culminat cu masacrul început în ziua de joi, 20 februarie 2014. Prima reacție a mea după ocupare a fost de a mă uita în calendar, și de a mă întreba dacă trăim totuși în secolul XXI. N-am fost niciodată un apărător al Ucrainei cu teritoriul de 603.628 kilometri pătrați, deoarece o consideram un stat artificial, o suprafață care nu se justifica prin criteriul etnic și nici măcar istoric, de puține ori s-a auzit de poporul ucrainian în istorie. Probabil că nu m-ar fi surprins intervenția armatei ruse pe teritoriul unui alt stat dacă aș fi trăit acum 200 de ani, sau acum vreo 70 de ani. Invazia Crimeii a fost o dovadă de imperialism în cele mai barbare forme. Pentru secolul XXI te-ai fi așteptat la o formă de imperialism manifestat prin influență economică, ideologică, informatică, dar se pare că rușii au fost depășiți la acest capitol, apelând din nou la mai vechea lor practică

1

Cu această ocazie nu am putut să nu remarc ipocrizia liderului de la Kremlin. În septembrie 2013 Vladimir Putin făcea campanii online pentru pace pe fondul intervenției Statelor Unite în Siria; tot în acea perioadă s-a ținut și Summit-ul G20 la Sankt Petersburg. Însă peste câteva luni intervenția brutală din Ucraina a arătat că Rusia nu este o țară chiar atât de pacifistă, au depășit până și gradul de implicare a Statelor Unite în Siria, deci nu mai au nicio scuză. Desigur că ei și-au justificat acțiunea printr-un pretext folosit cu predilecție în Al Doilea Război Mondial, acela de a apăra cetățenii ruși de pe teritoriul Crimeii într-o perioadă „revoluționară”. Aceste intervenții au devenit o caracteristică a conducătorilor ruși, indiferent dacă aceștia se numeau Petru cel Mare, Alexandru I sau Stalin.

În continuare voi prezenta câteva aspecte ale imperialismului rusesc: origini, istoric și ideologie. Până la urmă Rusia a apărut pe scena europeană printr-o expansiune continuă care parțial poate fi justificată. Expansiunea n-ar fi fost posibilă în niciun caz fără centralizarea statelor rusești în Evul Mediu, secolele XIV-XVI. Acest proces istoric s-a derulat în jurul Cnezatului Moscovei, condus de dinastia Rurikh. Odată cu consolidarea puterii regionale la conducătorii de la Moscova apare și ideologia imperială, acest lucru a fost posibil odată cu căderea Constantinopolului în 1453 când creștinismul răsăritean a rămas fără împărat. Pretențiile imperiale au fost justificate prin căsătoria cneazului Ivan al III-lea cu Sophia Paleologhina (nepoată a ultimului împărat bizantin) în anul 1472. Un profesor de la facultate ne-a adus aminte că tot acum debutează și relațiile românilor cu poporul rus.  Fiica lui Ștefan cel Mare, Elena se căsătorise cu moștenitorul tronului moscovit, Ivan cel Tânăr. Dar după moartea soțului ei, ea și fiul Dmitry (numit moștenitor în 1498) au fost trimiși în temniță în anul 1502 de către Ivan al-III-lea la îndrumările Sophiei care dorea ca fiul ei, Vasily să ajungă la tron; tot în acest an nepotul domnului moldovean a fost dezmoștenit. Acesta a fost primul episod din relațiile noastre cu „iubitorul” popor rus. Deși istoria nu urmărește semnele, se poate spune că acest moment ilustrează cel mai bine atitudinea pe care au avut-o rușii de-a lungul timpului față de români. Odată cu nașterea ideii imperiale, cu titulatura de „a treia Romă” Rusia s-a folosit de cât mai multe idei pentru a-și extinde granițele. Pe vremea lui Ivan al III-lea eram departe de Rusia, dar au avut grijă urmașii săi ca să ajungă cât mai aproape de noi! Prima idee a fost cea a unirii „tuturor Rusiilor”, această sintagmă fiind preluată și în titulatura țarului, „Autocrator al tuturor Rusiilor”. Acest țel este până la urmă legitim, dacă atâtea state din Evul Mediu au urmat principiul etatist, de ce n-ar fi făcut-o și Moscova? Centralizarea rusească s-a produs în timpul lui Ivan al IV-lea cel Groaznic (1533-1584), mai exact în 1547 când își atribuie titlul de țar.

După centralizare ascensiunea rușilor a fost stagnată, mai ales după stingerea dinastiei Rurikh (1598) și războiul continuu cu Polonia de la începutul secolului al XVII-lea. Dar Rusia își recâștigă rapid puterea odată cu instaurarea dinastiei Romanovilor în timpul lui Mihail I (1613-1645) . Primele tendințe panslaviste pot fi observate în a doua jumătate a secolului al XVII-lea când revendică teritorii de la Uniunea polono-lituaniană. E foarte posibil ca tot acum să fi invocat și statutul său de „apărătoare a Ortodoxiei”. Rusia va implementa noi modele de imperialism în timpul lui Petru cel Mare (1682-1721), acesta visa să facă țara sa una cu renume la la marile curți europene. De aceea se va orienta asupra modelului francez al lui Ludovic al XIV-lea (1643-1715). Un scop destul de greu de atins ținând de barierele culturale dintre cele două țari. Franța Bourbonilor se remarca prin statutul de mare putere europeană cu o forță impresionantă atât militară, cât și navală. La nivel social era caracterizată prin rafinament, ordine, bogăție; civilizație într-un singur cuvânt. Rusia nu avea aproape nimic din toate acestea, populația trăia încă în Evul Mediu, armata stătea bine pe partea numerică, dar conform standardelor și noilor tehnologii militare din secolul XVIII era o oaste perimată (această armată nu folosea la scară largă praful de pușcă încă, și nu descoperise organizarea combinată a diferitelor tipuri de soldați) ; de forță navală nu se putea vorbi din moment ce până atunci singurul port al Rusiei era cel de la Arhangelsk. Aici intervine ambiția și geniul unui adevărat lider. Petru a fost cel care a schimbat într-un timp atât de scurt imaginea unei țări care era încă destul de bine ancorată în Medievalitate; apare astfel o identitate imperială adevărată pentru statul său, poziție facilitată mai ales după victoria din Marele Război al Nordului (1700-1721), astfel armata Rusiei este reorganizată după modelul inamicilor suedezi, este formată Marina Imperială, și acum este fondat orașul Sankt Petersburg (regiunea Ingria cucerită de la Suedia). Din punct de vedere juridic, de-abia acum se poate vorbi  de Imperiul Rusiei și de împărat (1721)

696px-Louis_XV_&_Peter_I (1)

După Petru I, Rusia n-a mai avut niciodată un lider atât de important, în viitor interesele rusești ale împăratului se vor lega foarte mult de generalii ruși, principalii artizani ai expansiunii rusești de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Surprinzător sau nu Rusia devine aliată a Franței, mai exact a Dinastiei de Bourbon în 1717, fapt ce va rămâne neschimbat chiar și-n timpul războaielor anti-revoluționare și anti-napoleoniene de la începutul secolului al XIX-lea. În secolul al XVIII au apărut nenumărate oportunități pentru Rusia de a-și manifesta expansiunea înspre Centrul Europei. Războiul de 7 ani (1756-1763) nu a adus mari beneficii Rusiei, pentru că a fost în tabăra învinșilor (Franța, Spania, Suedia, Austria, Saxonia). Dar imediat au demarat acea politică de expansiune care a condus la dispariția Uniunii polono-lituaniene, împărțirile din 1774, 1793 și 1795. Un act din care n-a avut de beneficiat doar Rusia (ceilalți aliați fiind Prusia și Austria), dar fără doar și poate că a fost principalul actor al acestui masacru (nu poți numi altfel o expansiune prin care în doar 22 de ani un stat de 733.500 kilometri pătrați dispare efectiv de pe hartă), ținând cont  „doar” de cei 463.200 kilometri pătrați atribuiți. Ce nedreptate istorică! Cred că aceasta este imaginea care ilustrează cel mai bine imperialismul rusesc. Statul polono-lituanian își avea originea în Evul Mediu (1386-urcarea pe tronul Poloniei a lui Wladislaw Jagello-cneazul lituanian), evident că acest lucru n-a mai contat în fața tăvălugului rusesc, care n-a știut să instituie o subordonare mai discretă. Regele Stanislaw al II-lea August Poniatowski a fost constrâns de trei ori să facă ceea ce unui monarh îi este cel mai greu să facă, să cedeze teritoriile locuite de oamenii pentru care reprezenta grația divină… Acest eveniment trist n-a dezarmat națiunea polonă, din contră a luptat ori de câte ori a fost nevoie împotriva Rusiei, în armata lui Napoleon I, în răscoalele din prima jumătate a secolului al XIX-lea, fără să mai aducem aminte de efortul intelectualilor plecați în exil. Acest episod oferă și un model de emancipare națională în fața nedreptăților provocate din imperialism, aceaasta este o atitudine fermă, de a lupta împotriva abuzurilor! Lucru ce era valabil atunci, dar este și acum!

căderea poloniei

În același timp ar trebui condamntă și complicitatea puterilor europene care au făcut posibilă expansiunea rusească în spațiul european. Un alt mod prin care rușii au reușit să împartă Uniunea polono-lituaniană a fost atragerea nobililor din Szlachta (șleahtă), principalii membri ai Sejm-ului (adunarea legislativă a statului); administrația rusească se oferea să garanteze privilegii și taxe mai mici pentru moșiile lor. Nobilii polonezi și lituanieni au pus mai presus interesul față de statul pe care într-un fel sau altul îl reprezentau prin simpla apartenență la elita conducătoare. Au fost atrași și de de o eventuală poziție pe la curțile artistocraților de la Sankt Petersburg sau Moscova.

510px-Stanislas_August_Poniatowski

Tot nu pot înțelege politica puterilor centrale (purtătoare a civilizației europene pure) din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea când s-au aliat cu Rusia și cu elementele barbare aferente acesteia. Dacă astăzi Europa se plânge de puterea marelui vecin estic ar trebui să-și blesteme strămoșii. Țări civilizate și puternice precum Marea Britanie, Austria, Prusia au apelat la ruși în contextul Războiului de 7 ani, a împărțirii Poloniei și a războaielor anti-revoluționare și anti-napoleoniene. Deci se poate spune că ei au fost cei care i-au adus pe ruși în Europa. Imaginea acestei pătrunderi în forță în Europa este cel mai bine înfățișată de înaintarea armatei rusești. Condusă de generalisimul Suvorov ei au în 1799 la Milano, trecând prin Alpi. Iar la finalul coaliției antinapoleoniene chiar în Paris în aprilie 1814, există câteva glume despre starea de spirit a rușilor care erau panicați neștiind că au câștigat războiul.

752px-Suvorov_in_Milan

 

În secolele XVIII-XIX se promovează în mod oficial curentele panslaviste și imperialist-ortodoxe. Din acest motiv rușii vizau și anexarea unor  teritorii locuite de popoare care nu erau slave, precum românii. Din nou rușii și-au atras elementul local în aparatul imperialist, așa mulți boieri au fost atrași de partea sistemului rusesc, trebuie să-i mulțumim și lui Alexandru Sturdza, devenit propagandistul numărul unu al lui Alexandru I al Rusiei și cel care a propus înființarea Sfintei Alianțe. Există unele surse care atestă posibila anexare a Țărilor Române după introducerea Regulamentelor Organice în 1831 și 1832. Un exemplu în acest sens îl constituie misiunile unor diplomați ruși din timpul administrației Kiseleff din Principatele Române începută în anul 1829. Aceste inspirații nu s-au mai materializat datorită evenimentelor care n-au dat de ales rușilor, în primul rând Războiul Crimeii(1853-1856) și Congresul de Pace de la Paris care a închis aria de răspândire a imperialismului rusesc. Astfel s-a tras o linie, fiindu-i închise  viitoarele perspective de a îngloba popoarele slave din Balcani și de a obține ieșire la Marea Mediterană, și chiar eliberarea Constantinopolului.

În Primul Război Mondial imperialismul rusesc s-a manifestat fiind agreat și de celelalte două puteri ale Antantei. Astfel s-a semnat un pact de împărțire a Imperiului Otoman în 1916, numit Sykes-Picot. El împărțea mandatele franceze și britanice pentru Africa și Asia , dar confirmau și pretențiile din 1915 ale Rusiei pentru Constantinopolul și  pentru zona Caucazului. Deși știm că Antanta a câștigat știm cu toții de ce rușii nu au mai putut revendica acele teritorii. Pentru prima dată în istorie se părea că Rusia își pierde statutul de putere mondială și că Europa nu mai este amenințată de acest imperialism. Multe lucruri păreau să anunțe prăbușirea Rusiei, luptele neconcludente ale armatei lor, criza alimentară, abdicarea țarului, deciziile sinucigașe ale lui Kerensky și în final războiul civil început odată cu instaurarea regimului bolșevic. Dar lucrurile nu au stat așa, și au consolidat puterea și au pus bazele unor instituții specifice orânduirii marxiste. Mai devreme sau mai târziu toți oponenții au căzut. Puterile europene au minimalizat problema noului stat totalitar după războiul civil terminat în 1922. Dar oare comuniștii odată ajunși la putere în Rusia vor renunța la „moștenirea” imperialistă a poporului rus? Desigur că nu. Imperialismul a devenit o parte importantă a agresivei propagande comuniste. Imperialismul s-a pliat mult mai bine cu sistemul internaționalist al comunismului, o doctrină radicală care nu ținea cont de factorul etnic, cultural, religios. Astfel a apărut ideea de unitate a proletariatului la nivel internațional. Cum spunea profesorul meu de liceu mai în glumă, mai în serios: „această gândire ar fi dus la crearea Republicii Populare Pământ.” O mărturie este și penibila lozincă:„Proletari din toate țările uniți-vă!”. Această Internațională avea scopul de a forma partide comuniste în Europa interbelică, în unele țări precum Spania sau Germania aceste partide au avut un anumit succes până la venirea regimurilor de esență naționalistă. România nu a funcționat ferm în politica față de Uniunea Sovietică, mai întâi ar fi putut participa la războiul antisovietic început în 1919, apoi a urmat problema diplomatică în legătură cu recunoașterea unirii Basarabiei și a recuperării tezaurului, o problemă care a fost dezbătută până în anul 1936, în final știm cu toții cum s-a sfârșit.

De Partidul Comunist din România nu se pot aminti multe lucruri, decât cele două  evenimente cu caracter anti-național: atentatul din Parlament și puciul de la Tatar-Bunar. Acest partid a avut puțini membri, mulți dintre ei erau etnici evrei, ruși sau ruteni, un semn al internaționalismului acestei formațiuni aliate Moscovei. Atentatul de la 8 decembrie 1920 a lui Max Goldstein a creat un șoc în societatea românească. A urmat apoi mișcarea cu iz de revoluție de la Tatar-Bunar din 1924. Aceste evenimente, deși au prezentat evidente elemente antiromânești propaganda Internaționalei a încercat să se dezică și să nege vreo influență. Mulți oameni cu renume au luat din păcate apărarea „micilor revoluționari” de la Tatar-Bunar.

800px-005.Un_grup_de_revolutionari_de_la_Tatar-Bunar_din_timpul_rascoalelor_de_la_19

Războiul a schimbat și imaginea Europei, nu mai este nevoie să aducem aminte cum, sau cine a ajuns să conducă România. În război Armata Roșie a eliberat mai multe țări de sub ocupația nazistă. Mai târziu oamenii vor vedea cine sunt cu adevărat „eliberatorii” ruși. Din nou, Vestul a colaborat cu rușii, de data aceasta efectele acestei colaborări se vor resimți în ceea ce cu toți cunoaștem sub numele de „Războiul Rece”. O atitudine decisă antisovietică lăudabilă a fost cea a generalului George S. Patton care ar fi adus o propune de a-i ataca pe ruși imediat după război, un moment în care Uniunea Sovietică era slăbită. Imediat după a început un adevărat „export de revoluții”, s-au instaurat regimuri comuniste după model sovietic, dar în timp ele și-au dezvoltat o ideologie proprie (China, Coreea de Nord, Cuba). Pe plan intern a avut loc o epurare în amsă a elementelor deranjante stalinismului, nu putem aminti acum toate aspectele instaurării regimului comunist. Dan Berindei spunea că principala țintă a propagandiștilor de partid a fos aceea de a transforma România într-o simplă provincie a marelui vecin estic.Despre conducătorii români din această perioadă nu se pot spune foarte multe lucruri, consider că anii 1948-1989 ar trebui să fie uitați, o pată în Istoria Românilor. Versurile lui Jean Moscopol satirizează cel mai bine pe oamenii politici ai acelor vremuri, „Gheorghiu-JEG” și „boul de Petru Groza”. Aceste personaje chiar nu merită mai mult de atât.

După căderea Uniunii Sovietice în 1991 multe popoare de sub Cortina de Fier au ales o politică proamericană și proeuropeană ca asigurare în eventualitatea unui nou val de imperialism rusesc. Nu se poate afirma că Uniunea Europeană reprezintă ceva 100% bun, mai ales că multe popoare au deja de suferit din cauza politicii sale, dar măcar au libertate, spre deosebire de țările subordonate Rusiei. Tratatul Nord-Atlantic reprezintă o garanție a unui front antirusesc. Mulți deja au devenit eurosceptici, și eu sunt unul într-o anumită măsură, dar nu poți propune ca peste noapte România să devină din nou prorusă, sau chiar gubernie rusească, că tot mai erau unii care spuneau că mai bine cuceriți de ruși decât cu imperialismul american. Un sfat bun pentru toți ar fi acesta: nu vă ghidați după o politică de aparteneță la unul dintre curentele de astăzi: filorus și filoamerican, deveniți pro-români! Cu stupoare constata cineva la un marș recent că sunt prea mulți pro-ruși, prea mulți pro-americani, dar foarte puțini pro-România… Trebuie făcut ceva în acest sens! România este membra unui sistem de alianțe cu defectele lui, dar nu există altă alternativă! Dacă ar trebui să schimbăm ceva sunt  comportamentul și mentalitatea națiunii române. Mulți oameni justifică politica filorusă prin simplul fapt că „sunt ortodocși de-ai noștri!” O manipulare ieftină, ținând cont de felul în care s-au folosit rușii de ortodoxie. Dar să vă spun ceva. Un profesor  universitar de la Chișinău ne-a reliefat un aspect mai puțin cunoscut despre ortodoxia rușilor. De la creștinarea rușilor și până la venirea comuniștilor exista o zi din an numită „Ziua păgânismului” în care „bine-credincioșii” uitau pentru o zi de creștinism. Propaganda pro-rusă îl întruchipează pe Putin ca un „țar al Ortodoxiei” , absolut penibil, pentru că se cunoaște deja ce corupție are el în spate!

141470_600

Un prieten din Republica Moldova mi-a spus că de mult rușii urmăresc refacerea Uniunii Sovietice și redobândirea influenței europene. Un important om din cadrul propagandei rusești este Alexandr Dughin, un om machiavellic care găsește pentru toate țările foste comuniste câte un element ideologic care să le lege de Rusia, din nou… Pentru Serbia, Bulgaria ar fi panslavismul, pentru România se pare că este vorba de legătura ortodoxă cu Rusia, dar nu m-ar mira ca-n continuare să apară și cercuri propagandistice care să promoveze neo-comunismul, ținând cont de faptul că unii chiar sunt nostalgici după comunism. În ceea ce privește ortodoxia lui Putin pot afirma că nu cunosc trăirea lui interioară, dar un lucru pe care-l uită creștinii simpatizanți este că el a spus  că dispariția Uniunii Sovietice este o dramă în istoria poporului rus.
Nu vreau să aduc vreo atingere ortodoxiei rusești adevărate, ea a dat de lungul timpului unele persoane sfinte care chiar constituie un exemplu de viață și trăire creștină, cum ar Sf. Andrei Rubliov, Sf. Serafim de Sarov și Sf. Luca al Crimeii.481px-Angelsatmamre-trinity-rublev-1410

 De Dumitriu Ciprian

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s