Extremism

Între fanatism, fariseism și trăire religioasă

De-a lungul timpului, percepția religioasă s-a confruntat cu o serie de antagonisme. De la fanatismul religios al Bisericii Catolice din perioada Evului Mediu, al islamului salafit și sikhismul indian din perioada contemporană, până la fariseismul arhiereilor iudei care au cerut răstignirea Mântuitorului. Cele doua concepte se află în antiteză cu trăirea religioasă, care este o stare interioară, nu exterioară, așa cum sunt fanatismul și fariseismul, ambele fiind două sofisme religioase.

Unul din cele mai mari pericole la adresa securității naționale a fiecărui stat este, la ora actuală, fanatismul religios islamic.

Islamul salafit, doctrina fundamentalistă a islamului, s-a extins rapid în rândul musulmanilor extremiști din Orientul Mijlociu, Africa de Nord și chiar Asia de Sud-Est (Indonezia), principalul exponent al salafismului fiind Arabia Saudită, a cărei constituție este întocmită dupa principiile legislației Șaria.

În Europa, islamul salafit a fost propagat de musulmanii originari din țări ca Arabia Saudită, Qatar, Kuweit , Siria, Iordania, Libia, Egipt, Indonezia. Salafismul promovează ura, violența și crima ca mijloace de răspândire a islamului. Jihadul, lupta împotriva „necredincioșilor”, trebuie urmat de fiecare musulman, iar cel care refuză, este numit „ipocrit” și pedepsit cu moartea. Musulmanilor salafiți imigranți din Europa li se adaugă și musulmanii convertiți din diferite state, precum Franța, Germania, Marea Britanie, Belgia, Olanda, etc., mulți dintre ei alegând calea jihadului și plecând să lupte în țari precum Libia sau Siria.

Evident, fundamentalismul islamic reprezintă un pericol iminent la adresa securității fiecărui stat european, în special după atentatele din 11 septembrie 2001, deoarece în viziunea radicalismului islamic, musulmanii nu trebuie să se supună legilor neislamice și conducătorilor „necredincioși”, statul de drept reprezentând „Casa războiului” (Dar-al-Harb), unde fiecare musulman trebuie să lupte pentru instaurarea Șariei și crearea Califatului islamic, unde laxismul nu există.

La polul opus se situează fariseii, care au existat încă de pe vremea Mântuitorului.

Cel mai bun exemplu este Rusia, care atât sub țarism, cât și sub „democrația” lui Putin, s-a folosit de Ortodoxie pentru a-și motiva pretențiile expansioniste și setea hegemonică. Rusia, stat aparent ortodox, nu s-a sfiit să fure în 1812 Basarabia, în urma războiului din 1806-1812, care, desigur, s-a desfășurat pe teritoriile Țărilor Române, nu s-a sfiit, mai târziu, în 2008, să atace Georgia, iar acum să alipească Crimeea.

Politica externă a Rusiei nu reflectă pretenția sa de „urmașă” a Imperiului Bizantin, deoarece expansionismul rusesc se află în raport antagonic cu mentalitatea bizantină, care avea la bază citatul biblic „Cel ce scoate sabia de sabie va piere” (Matei 26:52). De-a lungul istoriei, Rusia a dus o politică imperialistă, folosind Ortodoxia ca motiv al cuceririlor teritoriale.

 

Cele două percepții ale religiei, fanatismul și fariseismul, se află într-o totală contrarietate cu trăirea religioasă, care este reprezentată de cele trei mari virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea. Omul religios nu este fanaticul, care se autoflagelează, dar nici fariseul care atunci când postește „îşi smolește faţa, ca să se arate oamenilor că postește” (Matei 6:16), ci este cel care se smerește pe sine de bunăvoie, și nu din mândrie.

De Robert Gabriel

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s