b_300_472_16777215_0___images_stories_analize_Antonescu-Ion-Maresal-art-emis

Cronică târzie – Portretul unui Mareşal

Cel de-al treilea Mareşal al României

E greu să faci portretul unui personaj istoric când unii îl văd erou naţional, iar alţii criminal de război. Din fericire, în profesia mea nu există judecată. Psihologia mai mult constată decât face aprecieri de valoare. În ansamblul său, personalitatea umană este determinată de trei factori: zestrea genetică, mediul de provenienţă şi educaţia. Profilul lui Antonescu este cel al unui militar. Natura, modelele pe care le-a avut în copilărie, familia cu tradiţie ostăşească şi şcolile pe care le-a urmat au determinat o combinaţie de trăsături, înglobate într-o personalitate puternică, de marcă. Ştie ce vrea să devină încă de mic copil, eroi fiindu-i marii generali şi comandanţi de oşti de care auzise. Îşi formează de timpuriu o anumită imagine despre felul în care trebuie să se comporte un soldat. O întâmplare care reflectă câteva din trăsăturile de caracter ale viitorului om de arme este cea care descrie cum la terminarea gimnaziului, ca şef de promoţie în toate clasele, părinţii săi hotărăsc să-i ofere un rând de haine, uniforma Liceului Militar.[1] Cadoul părinţilor nu are efectul scontat, tânărul Antonescu se supără, spunând că nu poate purta alte haine decât acelea date de şcoală în condiţiile în care colegii săi nu-şi pot permite „să încalţe nici măcar o pereche de ciorapi particulari”. Întâmplarea aceasta ne vorbeşte despre maturizarea precoce a celui care avea să devină „cel de-al treilea Mareşal al României”. La 14 ani, în general, un copil nu şi-ar fi refuzat plăcerea de a defila şi a face paradă de faptul că-şi poate permite uniformă particulară, dar Antonescu crede că şi-ar sfida colegii prin acest gest. Cu alte cuvinte, este capabil să îi pună pe alţii înaintea sa. Are o anumită imagine despre onoarea unui militar şi nu renunţă la ea nici măcar de dragul părinţilor pe care poate refuzul său i-a întristat. Nu-l interesează lucrurile mărunte, de suprafaţă, nu este superficial. Putem să mai desprindem de aici spiritul fair-play, modestia, integritatea, respectul faţă de semeni, dar şi încăpăţânarea şi autoritatea. De asemenea, se anunţa caracterul dur, sever, inflexibil şi rigid, ca dominante negative pentru un om obişnuit, dar uneori trăsături necesare în profilul unui lider.

Valorile dominante par să-i fi fost acţiunea şi determinarea.

Studiindu-l pe Antonescu, deducem că avea un temperament sangvinar, combinat cu aspectul coleric. Este destul de echilibrat, comunică foarte uşor şi clar, este înclinat spre a desfăşura activităţi împreună cu alţi oameni. Este metodic, hotărât, inflexibil, îşi planifica totul cu precizie. Acţionează pe etape şi la obiect după toate regulile artei militare. Se face cunoscut ca un om energic, autoritar şi neînduplecat în executarea ordinelor. Cordial şi plin de vitalitate, îi lipsesc câteodată gustul şi măsura. Activităţile pe care le desfăşoară sunt intense, ordonate şi multiple. Îi place poporul, este alături de oameni, crede în progres. Are o fire voluntară, impetuoasă, iar prin calităţile de orator poate antrena masele de oameni prin forţa de convingere de care dă dovada. Extravertit, face observaţii exacte şi deţine un remarcabil spirit practic. Poate fi disponibil şi abil. În politică a arătat că poate să nu respecte marile sisteme de gândire şi că s-a bazat mai mult pe intuiţie şi experienţă. Valorile dominante par să-i fi fost acţiunea şi determinarea. În descrierile care i se fac, Mareşalul este caracterizat ca având mare agilitate mentală şi o inteligenţă ieşită din comun. Acest lucru este relevat de rezultatele remarcabile pe care le obţine la învăţătură, pe tot parcursul pregătirii sale, începând cu şcoala primară şi terminînd cu şcoala Superioară de Război, ulterior în activitatea militară. Energic, sociabil, cu destul talent diplomatic, Antonescu dovedeşte atâta măiestrie în alegerea cuvintelor, încât mesajul său este mereu clar, precis, convingător. Este activ şi creativ, are o perspicacitate deosebită.

A fost socotit ca ultima speranţă a ţării în vremuri deosebit de tulburi şi şi-a asumat acest rol

Aceste aspecte sunt bine puse în evidenta atât pe front, în posturile de conducere şi în calitatea de diplomat, unde trebuia să obţină rezultate cât mai profitabile pentru ţară. Se orientează rapid în funcţie de necesităţi, ia în calcul mai multe opţiuni, alegerea finală dovedindu-se de cele mai multe ori şi cea potrivită. Din încercarea de a obţine victoria cu orice preţ, poate să pară că joacă pe mai multe fronturi. Câteodată măcinat de îndoială, ia decizii contradictorii, îşi acordă dreptul de a se răzgândi. Cu o imagine de sine foarte bună, îşi cunoaşte posibilităţile, crede în sine şi ştie că poate obţine ceea ce şi-a propus. A fost socotit ca ultima speranţă a ţării în vremuri deosebit de tulburi şi şi-a asumat acest rol fiind sigur că aşa era. A acceptat să facă singur ceea ce alţii nu au îndrăznit, bazându-se pe susţinerea celor care îl cunoşteau şi îl preţuiau exact aşa cum era – soldaţii români pe care îi condusese în luptă pe timp de război şi pe care îi învăţase tot ce ştia pe timp de pace. Deşi conştient că are o reputaţie de om dur, nu pare să fi considerat asta un impediment.

Pentru a conduce ţara în acele momente, poate tocmai duritatea, severitatea, intransigenţa i-au fost de mare folos. Loial, subtil, ferm, demn mai ales, fără să se plece în faţa cuiva, tenace, hotărât, Mareşalul s-a bucurat de preţuirea multora. Se spune că Hitler îl considera ca fiind un soldat strălucit, dar nu şi un bun politician, de talia lui Mussolini de exemplu, „care avea un real simţ politic”.[2] Aceasta nu l-a împiedicat însă pe Hitler să ţină cont de părerile sale şi să-i acorde încredere. Este cerebral, mobil, deloc pasional ceea ce îi permite să ia decizii la rece şi să se descurce în orice situaţie. Cu mare spirit de dreptate „… un om cu suflet părintesc, sever prin interesul datoriei, dar omenos faţă de cel slab şi în suferinţă”.[3] Ştie să-şi pună în valoare personalitatea, este conştient de puterea pe care o are şi o foloseşte în toate împrejurările. Tot colonelul Magherescu descrie cum personalitatea mareşalului schimba atmosfera de la Regimentul 9 de Roşiori „Principesa Elena” de la Giurgiu, cu două luni înainte de a prelua conducerea acolo; „Regimentul tremura la gândul că-l va avea în curând comandant. Nu era unul care să nu fi auzit despre valoarea sa ca militar, despre caracterul lui neşovăitor, despre severitatea lui”. Spirit cu viziune modernă, a folosit toate cunoştinţele pe care le-a căpătat în urma instruirii în prestigioase şcoli militare pentru a ridica standardele Armatei Române. „În calitate de comandant al Şcolii de Război, Antonescu a adus cu el o primenire totală în formarea ofiţerilor de Stat Major, scoţând ofiţeri în termen, obligându-i să ridice nasul din hartă şi să scruteze zona, să calce terenul şi să cunoască ţara”. Deducem de aici că îşi dezvoltase un mod de gândire modern, cu principii fundamentate pe cunoaşterea particularităţilor oamenilor. Tindea spre imprimarea unui nivel ridicat de civilizaţie în rândul soldaţilor. I se zicea „Câinele Roşu”, unii spun că din cauză că în tinereţe fusese roşcovan, alţii fiind de părere că răutatea de care dădea dovadă îi atrăsese această poreclă, deşi încă nu am găsit nici o informaţie care să vorbească despre această trăsătură. Mai degrabă, aş putea să mă gândesc la un spirit aspru.

Pare să fi avut mai mult de-a face cu patriotismul, decât cu ambiţia pentru glorie militară.

Militar cu o pregătire strălucită, se pare că a fost unul dintre cei mai mari strategi ai vremii sale, apreciat, mână forte, disciplinat, integru. Antonescu rămâne tipul ofiţerului înzestrat cu spirit de luptător, curaj şi onoare, dând dovadă de acestea până în ultima clipă a vieţii sale, „un ofiţer bine pregătit şi demn de uniforma armatei”.[4] S-a bucurat de simpatia soldaţilor pentru că era un ofiţer drept şi, în disputele dintre soldaţi şi ofiţeri, nu lua din capul locului apărarea ofiţerilor, ci îi asculta şi pe soldaţi, iar dacă dreptatea era de partea acestora din urmă, nu ezita să o arate. I-a fost prieten şi mentor Constantin Prezan. Ca trăsături negative, i se atribuie vanitatea şi ambiţia, o încăpăţânare exagerată, naţionalismul exagerat. A fost caracterizat şi ca fiind lipsit de viziune, iresponsabil, „aventurier ambiţios”, având vederi mărginite, superficial. Poate că aceste trăsături îl caracterizau, nu putea avea numai calităţi, dar, ca psiholog, mă interesează mai mult mişcarea sa prin viaţă şi acele trăsături pe care le-a folosit pentru a-şi atinge scopul, scop ce pare să fi avut mai mult de-a face cu patriotismul, decât cu ambiţia pentru glorie militară de care este acuzat

Despre bărbatul Ion Antonescu se spune că era de statură mijlocie, slab, osos la faţă, cu ochi albaştri, frunte înaltă, părul blond-roşcat în tinereţe, pieptănat pe spate. Vorbea clar, concis, fără înflorituri, capta imediat auditoriul. Era uşor îndoit de spate, cu umerii aduşi înainte, ca şi cînd ar fi purtat o povară nevăzută. Pe faţă i se citea concentrarea. Când zâmbea, chipul i se însenina şi devenea chiar frumos. În viaţa particulară, Antonescu a fost un soţ bun şi atent, un prieten de nădejde şi un fiu iubitor. Nu a avut o fire senzuală şi n-a fost pasional din cale afară. Imaginea Mareşalului din viaţa privată diferă mult de cea din viaţa publică. Militarul autoritar, cu mână de fier, devine acasă la el un bun familist, un om cu totul obişnuit care îşi iubeşte soţia şi duce o viaţă normală, la fel ca a tuturor oamenilor.

A trăit şi a murit pentru ţară!

Dacă facem o sinteză a observaţiilor despre personalitatea lui Ion Antonescu, obţinem un caracter demn caracterizat de loialitate, patriotism şi corectitudine, trăsături care îi sunt recunoscute în unanimitate atât de susţinătorii săi, cât şi de cei care îl contestă cu putere. Dincolo de toate acuzaţiile care i se aduc, Ion Antonescu a trăit şi a murit pentru ţară şi chiar dacă nu toate deciziile pe care le-a luat au fost cele mai potrivite, să-l trecem în rândul marilor criminali nu ne face cinste, în condiţiile în care în acea perioadă s-au săvârşit crime cumplite de către cei implicaţi în marea conflagraţie, crime înfăptuite în numele ideii de libertate, iar nu o dată ascunse în umbra acesteia. În acest rânduri, mi-am propus să creionez un profil de personalitate, nu să judec faptele istoriei. Am cules date din scrierile celor care îl consideră pe Antonescu un mare om de Stat, după cum şi din ale celor care îl tratează ca un criminal de război. Am început lucrarea cu gândul să fiu obiectivă şi să surprind câte ceva din adevărata faţă a lui Ion Antonescu, aşa cum a fost el. Acum, îmi dau seama că aş putea fi acuzată cu uşurinţă de subiectivitate, dar îmi asum acest risc. Am parcurs cu mare atenţie argumentele celor care văd în el un criminal cu sânge rece, un om bolnav, capabil de fapte abominabile. N-am găsit nimic care să susţină această teorie, nimic care să pună în discuţie o personalitate nevrotică sau sociopată.

Tot parcursul vieţii sale se raportează la datoria faţă de Ţară: „Am fost un slujbaş fanatic al acestui neam!”

Este cunoscut faptul că toate actele noastre conţin pecetea personalităţii pe care o avem. Factorii psihologici implicaţi în analiza structurii de personalitate a Mareşalului sunt legaţi de motivaţie, activitate, potenţial intelectual, creativitate, iar acestea pun în evidenţă maturizarea socială, o personalitate normală clădită pe o istorie personală care nu are nimic de-a face cu destructurarea psihică sau socială. Bineînţeles că nu am pretenţia să fi descifrat în amănunt întreaga natură a Mareşalului Antonescu. De bună seamă, rămân încă multe de precizat, dar ceva pot să afirm cu siguranţă: permanenţa ce marchează tot parcursul vieţii sale se raportează la datoria faţă de Ţară. Nu a fost singura, dar acesta nu este decât motivul pentru care o să studiez în continuare viaţa şi activitatea lui Ion Antonescu. Până atunci, închei acest portret cu o frază care poartă în ea un mare adevăr despre personalitatea Mareşalului: „Am fost un slujbaş fanatic al acestui neam!”.[4]

Ecouri:

Războiul este purtat cu mijloace violente şi în timp de război uciderile şi distrugerile sunt inerente. În război se încleşteaza două sau mai multe părţi, fiecare luptând pentru interese pe care le consideră vitale. În orice război, mare sau mic, apar victime colaterale, voite sau nu. Mareşalul Antonescu, ca mare militar şi om de stat al timpului său, nu poate fi judecat cu mentalităţile din prezent; el a acţionat pentru interesele poporului şi ţării sale, împotriva celor ce vroiau distrugerea României. Mareşalul şi Armata Română au luptat pentru păstrarea Statalităţii Românilor. Da, Mareşalul era naţionalist pentru că atunci şi acum, aici şi peste tot, protagoniştii conflagraţiilor au fost şi vor fi nationalişti. Îşi iubesc conaţionalii şi patria mai mult decât propria viaţă şi se sacrifică fără ezitare pentru patria şi poporul lor. Militarii americani fac şi acum acest sacrificiu, militarii evrei aşişderea. Atunci, care-i problema? Care e diferenţa între Mareşal şi militarii Israelului, care se sacrifică pentru ţara lor? Victimile colaterale ale războaielor statului Israel în rândul popoarelor arabe sunt de ignorat? Crimele de la Sabra şi Shatila trebuiesc băgate sub preş? Crimele aviatorilor britanici asupra civililor germani din Dresda, în 1942, crimele militarilor americani asupra bucureştenilor (1944), când au bombardat obiective civile şi au ucis civili (cca 4.000 de victime: copii, femei, bătrâni) în parcul de la palatul C.F.R., au ucis locuitorii paşnici din Bucureşti şi Ploieşti pot fi ignorate? Dar crimele din Vietnam, Iraq, Afganistan, Iugoslavia, Libia şi cele ce vor mai urma? Dar crimele „bravei” Armate Roşii pe teritoriul Basarabiei (masacrul celor 50.000 de prizonieri în mlaştinile de la Bălţi din toamna lui 1944) şi în Bucovina răpită (măcelul de la Fântâna Albă, unde au fost împuşcaţi şi tăiaţi cu săbiile sute de ţărani români care „păcătuiau” fugind din calea bolşevicilor, vrând să treacă Prutul, în România). Bineînţeles, sunt „victime colaterale”, dar mă întreb şi eu, ca tot omul: oare noi, românii, palestinienii, egiptenii, libienii, sârbii… putem fi victime colaterale şi trebuie să ne împăcăm cu asta? Tot astfel se socotesc şi victimile hortyştilor în nord-vestul Ardealului răpit în urma Diktatului de la Viena? Văd că ungurii îşi glorifică eroii, care i-au ucis pe români, chiar acasă la victime, în faţa urmaşilor celor ucişi. Protestează cineva, pe undeva, în lumea ce se consideră civilizată? Nu! Inclusiv guvernanţii românilor, tac, au alte treburi. Sunt ocupaţi cu jaful de neimaginat al economiei naţionale. Detest orice crimă împotriva umanităţii, holocaustul evreiesc este dureros, dar cu al nostru, al românilor, cum rămâne? Cazul Mareşalului Antonescu trebuie rejudecat de cei competenţi, de istoricii autentici cum au fost profesorii Buzatu şi Florin Constantiniu (am numit doar doi mari dispăruţi, pentru a nu-i nedreptăţi pe cei în viaţă) nu de cei conduşi după criterii şi interese politicianiste. Mareşalul şi poporul Român cer dreptate şi justiţie. Nu poporul Român şi Mareşalul au fost vinovaţi de ororile celui de-Al Doilea Război Mondial, ci marile puteri politico-militare şi marea finanţă mondială (ca şi astăzi), care au declanşat şi impus acel război.

De prof. psih. Alexandra Ceoceanu – art-emis.ro

—————————————
[1] Gh. Buzatu,
[2] colonel G. Magherescu, în „Antonescu, Mareşalul României şi răsboaiele de reîntregire”, Iosif Constantin Drăgan, Veneţia, Editura Nagard, 1986.
[3] Adrian Cioroianu.
[4] Mircea Agapie şi Jipa Rotaru, Ion Antonescu – „Cariera militară, scrisori inedite”, Bucureşti, Editura Academiei de Inalte Studii Militare, 1993

One thought on “Cronică târzie – Portretul unui Mareşal

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s